poze cu s. Ciorna

N-aş putea afirma cu toată certitudinea că la grecii antici nu era dezvoltată industria aeronautică. De ce n-am bănui, de exemplu, că ei au avut sateliţi prevăzuţi cu aparate de fotografiere a locurilor de pe planeta noastră?… Asta din cauza că zilele acestea am remarcat o asemănare între forma teatrului în aer liber din micul oraş antic grec Epidauros (Golful Saronic) şi, la o scară mai mare, panta dealului pe care este amplasat satul Ciorna din raionul Rezina, Republica Moldova. Se zice că teatrul de acolo funcționează și astăzi şi are o acustică deosebită…
Treptele, mai mari şi mai mici, ale „teatrului moldovean în aer liber” încep de lângă Nistru şi se termină sub cariera de piatră. Treptele mari sunt alcătuite de drumurile şi de casele ciornenilor îngrădite cu ziduri de piatră, menite nu atât de a servi drept paravan pentru camuflarea celor ce se desfăşoară în fiecare gospodărie, cât de a propti tonele de pământ din faţa şi din spatele caselor construite pe diferite nivele ale pantei. Treptele mici încep de după ultimul rând de grădini şi continuă până sus, pe deal; acestea sunt potecile pe care merg la păscut, în fiecare dimineaţă, turmele de oi şi de capre, cirezile de vaci. Pe marginile potecilor lucesc în soare pietre de toate mărimile şi formele, aşezate una peste alta sau împrăştiate haotic; peste acestea cad umbrele diferitelor ierburi care cresc pe aici: urzici, pelin, cimbrişor, toporaşi, urechea-porcului, mierea-ursului, lumânărica-Domnului… Din loc în loc, întâlneşti câte o tufă de măceş, de păducel, pâlcuri de oţetari… De pe toate aceste trepte, se vede bine „scena”, în care a intrat, cel puţin o dată în viaţă, fiecare ciornean: şerpuitorul Nistru şi malurile sale…
…La fel ca teatrul din Epidauros-ul grecesc, aceste locuri sunt dotate – de natură! – cu o acustică extraordinară… Îmi amintesc că, atunci când mă duceam la scăldat şi nu apăream mai mult timp acasă, îmi auzeam numele strigat de tata, aflat pe penultima treaptă mare a teatrului moldovean în aer liber, treaptă pe care se înălţa casa noastră, situată la vreo jumătate de kilometru depărtare de Nistru… Luând cu asalt potecile aproape verticale ce duceau spre casă şi care treceau prin grădina şcolii, reuşeam să adun, din fugă, ceva iarbă pentru iepuri – de fapt, cu acest scop plecasem de acasă… Tata, văzându-mă rumenă şi transpirată, îmi zicea: „Ia arată-mi chiloţeii… Mda, cred că o să-ţi crească o salcie pe undeva…”
Când apa Nistrului îngheţa – au fost ani, în copilăria mea, când gheaţa de pe râu era mai groasă de un metru – Nistrul devenea locul mai multor terenuri de hochei şi de patinaj; lumea trecea peste gheaţa lui de pe un mal pe celălalt, iar în câteva rânduri, peste acest drum de gheaţă au trecut şi maşini, mari şi mici. Urmăream toate acestea din veranda casei noastre, apoi îmi luam sania, urcam pe creasta dealului şi, de acolo, alunecam cu viteza unui meteorit pe drumul lustruit de tălpicele săniilor… În câteva minute, eram pe gheaţa râului copilăriei mele.
Primăvara, împreună cu sora mea şi alţi copii, fiind atraşi de natura care învia, porneam pe potecile oilor şi vitelor, în căutare de flori, urzici, frunze de stevie, iarbă pentru animale şi păsări… Dacă ne prindea ploaia, ne ascundeam sub stâncile mari cât blocurile de zece etaje, care atârnă ca o streaşină din buza dealului. Cândva, de acolo s-a extras piatră, şi noi copiii, auzisem de la bunicii noştri că pe undeva, printre acele stânci, există o intrare într-o grotă… Am căutat-o de mai multe ori şi de fiecare dată rămâneam cu impresia că ea există după o lespede de piatră desprinsă din blocul uriaş de stâncă şi căzută în picioare, de parcă ar fi fost o uşă… N-am încercat însă niciodată să dăm la o parte această „uşă” cu amprentele a tot felul de scoici pe ea, pentru că ne temeam să nu se prăbuşească peste noi tonele de piatră şi pământ aflate deasupra.
Şi totuşi, odată, am găsit o intrare într-o peşteră – pe Valea Ciornei, panta dinspre Rezina a dealului Ciornei. Această pantă, pe care pe atunci încă nu se construise nicio casă, era parcă semănată cu bolovani mari de diferite forme, iar la poalele ei şerpuia un pârăiaş, care se vărsa în Nistru. Lângă unul din bolovani, am descoperit o intrare într-o grotă, atât cât să încapă prin ea un om bine făcut, dar nu prea voluminos. Înăuntru se puteau vedea nişte trepe săpate în sol. Noi, copiii, ne bucuraserăm mult că am găsit acea intrare în pământ, şi veneam adesea să ne uităm la ea, dar nu aveam curajul să coborâm, ca să vedem ce-i înăuntru. Le povestisem şi părinţilor despre ea… Într-o zi venise la noi un prieten de-al tatei, din altă localitate… Tata i-a spus despre peştera noastră şi el a ţinut morţiş să meargă s-o vadă. A trebuit să le fiu ghid – îi puteam duce cu ochii închişi până acolo (la vreo doi kilometri de sat). Am luat cu noi un ghem mare de aţă tare, două lanterne, două toporişti, apă şi ceva mâncare şi am pornit. Eu am rămas la suprafaţă, să ţin ghemul, iar ei au coborât în grotă… După vreo oră şi ceva, ghemul rămăsese cât o nucă… Am smucit de câteva ori de aţă, ca să-i chem înapoi… Peste vreo oră după ce le-am făcut semn, au revenit. Erau murdari de lut şi de nisip, dar bine dispuşi.
Mult timp după aceea, ori de câte ori venea cineva la noi, tata îi povestea despre expediţia sa prin peştera de la Ciorna, care începe aproape din creasta dealului şi se termină la poalele lui, însă nu are ieşire acolo, din cauza unui pietroi mare. Tata presupunea că aceasta putea să fie galeria unui fost pârăiaş subteran. Oaspeţilor noştri tata le povestea că ar fi văzut acolo nişte uşi de fier, pe care nu le-au putut deschide, iar coborând mai jos, au dat peste un spaţiu asemănător cu o cameră, în care era o lespede mare de piatră şi lespezi mai mici în jurul ei – întocmai ca o masă cu scaune. Toţi presupuneau că tata glumeşte şi nici mie nu-mi venea să-l cred, ştiindu-l un bun născocitor de tot felul de istorii… Ori de câte ori îmi amintesc această întâmplare, simt gustul amar al regretului de a nu fi coborât şi eu în acea peşteră, despre care nu mai ştiu dacă a dispărut sau nu, în urma cutremurelor de pământ care s-au tot succedat din 1968 încoace…

Welcome to WordPress.com. After you read this, you should delete and write your own post, with a new title above. Or hit Add New on the left (of the admin dashboard) to start a fresh post.

Here are some suggestions for your first post.

  1. You can find new ideas for what to blog about by reading the Daily Post.
  2. Add PressThis to your browser. It creates a new blog post for you about any interesting  page you read on the web.
  3. Make some changes to this page, and then hit preview on the right. You can always preview any post or edit it before you share it to the world.